Poate chiar milioane.
2 ani de război la granița noastră. 2 ani de când nebunul de Putin a decis să omoare sute de mii de oameni. 2 ani de când mor copiii și bătrânii din Ucraina. 2 ani de când un dictator a decis că vrea el să rămână cu adevărat în istorie. 2 ani de când s-a declanșat cel mai mare război în Europa după al doilea Război Mondial.
Era dimineață. Am DND pe telefon până la ora 07, astfel că nu-mi intră nicio notificare până la ora stabilită. Sună alarma. Arunc un ochi pe telefon. Notificări de cod roșu de la Biziday. Am rămas atât de șocat de respectivele notificări, încât și acum am în telefon screenshot cu notificările primite. Dacă eu am fost șocat de niște informări pe telefon, oare săracii din Ucraina care au fost treziți de sirene și de bombe oare cum s-or fi simțit? Nici acum nu pot realiza, nu pot concepe, cum o fi să îți cadă o bombă în imediata aproapiere. Și asta înseamnă câțiva metri… Sau poate chiar în capul tău. În timp ce dormi liniștit.
Război în Ucraina
Putin a decis declanșarea invaziei Ucrainei. 24 februarie 2024, ziua în care Rusia a demonstrat din nou că nu este decât o nație tiranică și așa va rămâne pe veci. Nu o va schimba nici apa Iordanului, nici schizofrenica biserică ortodoxă. O nație de frustrați siberieni, o nație criminală care nu are scăpare. Da, sunt și câțiva acolo, răzleți, cu mintea liberală, dar majoritatea e pe veci și pururea spălată pe creier. Nici Biserica Criminală a lui Kiril nu-i poate spăla de păcate.
Țin minte și acum cum nu-mi venea a crede notificările. Eu nu credeam că Putin va ataca. Ziceam tot timpul că n-are cum, e 2022, e Europa, e liniște, e bogăție. Cei bogați tot mai bogați, cei săraci cum pot și ei. Costurile ar fi prea mari pentru un război, ar muri oameni aiurea. Nu ar avea de ce porni un război. Nu ar avea logică. A fost prea mult timp pace ca să strice liniștea cineva. Iar acel cineva a fost un criminal.
Vladimir Vladimirovici Putin, o murătură împuțită, o scursură rusă, a decis să fie tiran nu doar în țara lui de supuși, ci și peste o țară democrată.
Ce a urmat nu este trist. Nu este tragic. Nu este cuvânt, expresie și frază complexă care să cuprindă extrem de bine ceea ce s-a întâmplat în Ucraina în ultimii doi ani.
Mă uitam la TV atunci, mă uitam pe YouTube la imaginile cu refugiații din Ucraina și nu-mi venea a crede că asta se întâmplă în România. În România anului 2022 vin refugiați de război. Și nu tocmai din Afganistan, nu din Siria sau Irak. De aici, de lângă noi, de la graniță. Din țara numită Ucraina. Și brusc mi-am adus aminte de poveștile părinților care vorbeau despre cel de-al doilea Război Mondial. Incredibil de triste acele imagini atunci. Atunci și acum…
Și apropo de graniță. Granița în realitate nu există. E ceva imaginar. E ceva trasat scriptic. O delimitare imaginară între noi și Ucraina. În realitate, Ucraina și România e același pământ. Nu ne desparte de Ucraina absolut nimic. Nu e un zid care să delimiteze niște granițe trasate de mintea omului. Nu e un fluviu, nici măcar o gârlă. Nu. Granița cu Ucraina poate reprezenta o pădure densă, un copac ce poate fi și în România și în Ucraina. Granița poate însemna o creastă de Carpați și în România și în Ucraina. E același pământ, despărțit doar de deciziile omului.
Ca drept dovadă, a mai căzut și la noi, în granițele României, câte-o dronă, câte o bucată dintr-o bombă. Sau s-a mai rătăcit câte vreo mină marină pe plajele litoralului românesc de la Marea Neagră.
Da, războiul e aici, e doar delimitat de un zid imaginar, trasat strict politic.
Și dacă pică acel zid? Dacă mintea bolnavă a orcii de Putin decide că NATO nu e o barieră? Dacă decide că nu strică o bombă, două, trei sau mai multe și pe teritoriul României?
E trist, dar trăim, din păcate, vremuri pe care, eu personal, nu credeam că le vom trăi vreodată. Nu credeam că ceea ce moșul îmi povestea din al doilea Război Mondial, se poate întoarce în prezent. Și totul din cauza unui animal cu chip de om. Vladimir Vladimirovici Putin. Un dictator care crede că poate recrea Uniunea Sovietică. Cel puțin.
La final mă întreb și acum, cum am tot făcut-o în ultimii 2 ani: de ce nu bea și el din ceai? De ce nu cade și Putin de la etaj? De ce nu se prăbușește un avion cu scârba umană la bord? De ce nu primește și el substanțe fatale? De ce? Că nu ar avea părere de rău nici un om întreg la cap.
Până atunci, și chiar și în acest moment, în care eu tastez din canapea, un soldat nevinovat moare pe front. Și încă 1, și încă 1, și încă 1…
2 ani de război. 2 ani în care un nemernic a decis că vrea să apară în cărțile de istorie. Și toate victimile nevinovate, pentru ce? Și, mai ales, ce va urma de acum în colo?
Căci, strict personal, nu mi se mai pare nerealizabilă atacarea unei țări NATO. Inclusiv a României.
