Deși am carnet de șofer încă de la 18 ani, abia în ultimii 2 ani și un pic am început să conduc zilnic. Nu mi-a plăcut și nu îmi place șofatul. Pur și simplu nu-mi place. Acum sunt ok la volan, nu mai am trac, dar nu simt atracție față de volan. Când tre să conduc la drum lung, abia aștept să ajung la destinație. De asta de multe ori nici nu opresc până la capăt.
Ei bine, am spus-o de n ori colegilor, prietenilor și apropiaților că am o mare frică atunci când conduc: să nu dau, Doamne ferește, peste vreun om. Dacă faci accident cu mașina și lovești un parapet, dai cu spatele mai tare și intri într-un stâlp, tabla se mai repară, dă-o naibii, dar omul nu întotdeauna. Iar dacă accidentul e fatal, chiar nu se mai poate face nimic.
Am fost lovit pe trecerea de pietoni
Acum ceva timp, traversam pe verde și cu toate astea a dat peste mine o mașină. Am avut un noroc chior atunci, pe partea pe care am fost lovit aveam un bidon cu lichid de parbriz care practic mi-a salvat piciorul. Semne. Am povestit aici întâmplarea. Chiar și atunci menționam că marea mea grijă atunci când conduc e pietonul.
De aceea pe Jiului sau pe Bucureștii Noi sau pe Chitila pur și simplu merg cu viteza legală sau chiar mai ușor de atât chiar dacă primesc claxoane și flesh-uri. Dimineața, când sunt mulți pietoni în zonele cu școală, am atenția mega-sporită. Pe Bucureștii Noi și Chitila sunt extrem de multe treceri de pietoni, nu sunt semaforizate și mai sunt și parcate mașini până la limită. Nici nu știi de unde poate sări un copil grăbit. Sau chiar și un adult care are impresia că o mașină frânează singură automat dacă el calcă pe zebră.
Nu mai zic de bucata de centură pe care circul aproape zilnic spre birou. Să faci treceri de pietoni pe o centură unde se circulă cu mare viteză e cel puțin absurd. S-au inventat pasarelele, dar cine să le monteze? Am frânat și eu de câteva ori puternic, am și văzut mașini pocnindu-se pentru că nu au respectat nici viteza legală și nici distanța dintre ele. Au trebuit să frâneze brusc când s-a pus pietonul pe trecerea de pietoni și au făcut poc. Ei bine, din cauza sau datorită trecerilor de pietoni extrem de periculoase de pe centura Bucureștiului, eu păstrez și distanța și merg chiar și sub limita maximă. Că nu se știe de unde sare pietonul fără să se asigure.
Accident mortal cu un pieton
Pentru cei care accidentează mortal pietoni care traversează corect, nu am niciun resentiment. Că un moment de neatenție, că un moment de grabă, că nimic. Nu te grăbește nimeni și nimic că nu mai aduci tu înapoi viața omului. Și au fost atât de multe cazuri în ultima vreme…
Ei bine, dar ce o fi în sufletul celor care dau peste un om care traversează ilegal și mai și sar în fața mașinii? Cum or dormi ei știind că au luat viața unui om chiar și nevinovați? Tragic moment.
Indiferent de situație, accidentele mortale cu pietoni se înmulțesc. Oare e săptămână să nu fie un astfel de eveniment? Treceri de pietoni prost semnalizate – pe Jiului e la ghici, e trecere, nu e trecere, se aude doamna Clotilde? – șoferi grăbiți, pietoni neatenți. Cauze multiple pentru evenimente nedorite. Și nu se ia nicio măsură pentru a împiedica astfel de evenimente. Dar niciunul.
Tu ai această teamă atunci când conduci? Că a mea este cea mai mare.
Atat de mare incat am facut o scoala de soferi in 2009, am terminat-o, m-am tras pe cur cu examenul si am luat permisul abia in 2019.
Dar mie chiar imi place sa conduc, ceea ce a fost teribil de surprinzator sa constat.
Nu mi-e musai mai putina frica, dar e mai in echilibru, cu toate ca am indoit tabla de vreo doua ori (si doar tabla): o data intr-o parcare, la vreo luna dupa ce am luat masina si a doua oara la Universitate, in niste conditii cam dubioase, dar a fo’ totul ok pana la urma.
Da, bine că doar tabla. Aia se îndreaptă și se colorează la loc.
Daca te ajuta cu ceva, eu am un soi de ritual: ma gandesc la traseu dinainte, il vizualizez mai bine zis, chiar daca n-am mai fost pe acolo si cand ma sui la volan ma sui deja concentrat (ca de fapt asta e, un exercitiu de concentrare) si nu mai sunt asa incordat. Daca n-ar fi cu nevasta-mea n-as prea face pauze, chiar daca-mi prind bine, pentru ca intru asa intr-un ritm si mi-e sila sa mai ies. Am facut asta la inceput, dar am ramas din inertie si pentru ca-mi place starea.
PS: corecteaza-mi si mie te rog „susprinzator”
Deci nu sunt singurul timorat atunci când conduc pe un traseu nou. Pe cele cunoscute, chiar dacă sunt și lungi, nu mai am treabă, dar pe cele noi încă mai am trac… Frica de necunoscut. Bine, intru pe waze să vizualizez traseul, dar tot e un mic hop acolo în minte.
Eu nu opresc deloc dacă sunt singur în mașină și merg la drum lung. De exemplu, drumul spre acasă, Neamț adică, îl parcurg cam în 5 ore și fără să opresc. Pauzele alea îmi dau impresia că pierd vremea, nu că mă relaxez. Practic, pentru mine pauzele au efectul opus, mă stresează, nu mă relaxează.
PS: Am corectat.
Mersi mult.
Timorat nu stiu daca e musai cuvantul potrivit. Inainte sa am masina am mers foarte mult cu bicicleta, intre 4000 si 6000 km pe an, inclusiv pe drumuri aglomerate. Deci, dintr-un anumit punct de vedere, ce pot eu sa patesc e oarecum secundar, ca ma simt ca-n fata televizorului comparativ cu bicicleta.
Ce ai zis tu, insa, e si ramane cea mai mare grija: ce pot sa fac altora (atat din masina cat si din afara) si cred ca la un moment dat am simtit nevoia de o modalitate de-a gestiona complexitatea fenomenului, ca sa zic asa.
Dar nu te resimti mergand la drum mai lung fara oprire? Ma refer nu atat la oboseala din aia de se manifesta fatis (gen ti se-nchid ochii de somn), ci, spre exemplu: mai irascibil, reflexe discutabile, decizii proaste etc.
Nu obosesc. Mai mult mă obosește gândul dacă opresc și ajung mai târziu la destinație.
Doar glezna îmi obosește puțin, dar am învățat un truc. Oricum trec prin multe localități, astfel că atunci când merg mai ușor, țin piciorul mai întins, poziție cât mai naturală, și-mi dezmorțesc și glezna.